Te-ai gandit vreodata ca nu esti decat o cutie?...

Te-ai gandit vreodata ca nu esti decat o cutie? Nu ca traiesti intr-o cutie ci ca esti o cutie… Sa ma explic. Pornim de la premisa ca simturile ne inseala si ca nimic din ce ne parvine prin intermediul lor nu poate fi sigur. Eliminam deci cunoasterea apriori. Mai ramane ratiunea (cunoasterea aposteriori). Ea ne poate ajuta sa ne formam o idee despre lume. Dar ratiunea de care dam dovada nu e cumva indusa? De unde stiu ca ideile mele sunt chiar ale mele, ca eu le-am gandit si nu cumva cineva sau ceva nu mi le-a implantat in cap si ma face sa cred ca sunt ale mele?

Acum 20 ani, Stanislaw Lem publica o nuvela SF care descria un experiment. Un cercetator realizase o retea de computere carora le generase personalitati si care interactionau dupa cum voia omul de stiinta. Un fel de joc de-a Dumnezeu. Acum 10 ani a aparut Matrix in care omenirea visa ca traieste o viata reala in timp ce corpurile oamenilor vegetau. O viata reala? Ce inseamna real, de fapt? Nu stim cu adevarat. Definitia realului se bazeaza pe genul proxim si diferenta specifica, iar astea pot fi relative, nu absolute. Nu stim nici macar ce e adevarul. Ce e absolut si ce e relativ?

Extrapoland, am extins si am combinat cele 2 idei. Ce-ar fi daca intreaga omenire nu ar fi decat o imensa retea de computere interconectate? Computere carora cineva le-a implantat o personalitate. O personalitate care nu e decat un software, un program care simuleaza o inteligenta artificiala, asa cum vedem in jocurile pe calculator. Si ca undeva exista un administrator de retea, un IT-st, care se joaca sau face un experiment “social” punand computerele sa interactioneze dupa bunul lui plac?

Si vin cu un al 3-lea exemplu. Cristian Tudor Popescu avea o povestire SF in care este descrisa o planeta pe care traiau 2 popoare si care ajung la razboi intr-o zi. Si au surpriza de a nu se putea distruge reciproc pentru ca sabiile unora treceau prin trupurile celorlalti ca prin niste holograme. Si se intrebau daca nu cumva oamenii nu sunt decat niste decoruri, niste manechine din carne (?) lasate in urma turnarii unui film gigantic.

Daca nu am fi decat niste cutii intr-o retea imensa, simturile nu ne-ar ajuta sa demonstram ca de fapt suntem oameni din carne si oase. Simturile sunt cel mai usor de pacalit, nu? Mai ramane ratiunea. Dar cutiile gandesc ce vrea programatorul sa gandeasca. Cutiile viseaza ca fac filosofie si ca se plimba printr-o poienita cu flori. Ambele lucruri pot si false si induse. Mai exista posibilitatea ca una din cutii sa capete intr-o zi constiinta de sine.

In SF se vorbeste de mult timp de posibilitatea ca intr-o zi computerele sa devina constiente (vezi Hal din Odiseea Spatiala 2001). Aici sunt posibile 2 scenarii. In primul cutia devine constienta ca ar putea fi doar o cutie si nu un om, caz in care fie este eliminata de programator ca pe o aberatie a naturii, un nebun, o eroare periculoasa de sistem, un virus. Sau este lasata sa-si propage ideile pentru a studia reactia celorlalte cutii. In al doilea scenariu unei cutii i se implanteaza aceasta “constiinta de sine” chiar de IT-st ca sa poate studia impactul ideii in retea si cum se propaga aceasta. Nici intr-un caz, nici in altul, o cutie nu are nici o sansa sa afle, darmite sa-si demonstreze siesi sau celorlalte cutii, ADEVARUL.

Cu alte cuvinte, suntem sortiti sa “traim” in intuneric, fara sa stim cu adevarat daca suntem niste oameni sau niste cutii. Si avem dreptul sa ne indoim de ambele ipoteze. Mai tineti minte demonstratiile prin reducere la absurd de la matematica? Nu avem nici o sansa sa cunoastem lumea asa cum este. De fapt, care lume? Lumea poate nici nu exista.

In final, va invit sa (re)cititi aici un capitol din Camil Petrescu si care este poate cea mai buna sinteza a istoriei filosofiei scrisa pentru neofiti. Dupa aceea recititi postul acesta si intrebati-va din nou daca nu cumva nu suntem decat niste cutii...Nu vom sti niciodata...